Zumzetul albinelor îmi aduce aminte de vocea bunicului.
Da, bunicul era apicultor, iar locul nostru preferat de joacă era adesea mica prisacă din grădiniță, cu vreo zece stupi – suficienți cât să ne asigure mierea pentru întreaga familie.
Bunicul era magicianul casei. Stând la prisacă împreună cu noi, ne dezvăluia tainele magiei. Ne povestea despre cum albinele fac mierea și despre cum comunică între ele prin dansuri în formă de cerc sau de opt, indicând astfel coordonatele locurilor pline de flori. Da, ele și acum fac la fel, nu au trecut, ca noi, la GPS-uri.
Nimic nu poate să-mi șteargă din minte amintirea momentelor în care bunicul, la recoltatul mierii, după ce afuma bine stupii, scotea un fagure plin și ne tăia fiecăruia câte o bucată din el, pentru a ne bucura de dulceața aurului dulce. La început, sorbeam mierea din fagure, pentru ca apoi să devină guma noastră de mestecat (gumele Turbo au apărut mult mai târziu).
Stupăritul a dispărut din viața noastră odată cu trecerea în neființă a bunicului. Eram mici și nu-mi mai amintesc care a fost soarta stupilor. Târziu, după Revoluție, la desființarea CAP-ului, am cumpărat și eu doi stupi, de dragul amintirilor cu bunicul. Nu erau chiar ieftini pentru mine pe atunci. Îmi aduc aminte cu drag că i-am așezat în grădina casei, așa cum îmi aminteam că îi ținea bunicul, cu fața la răsărit, ca să aibă soare dimineața și feriți de vânt.
Aici începe povestea mea magică: stupii!
La început, mi-am cumpărat doar masca și afumătoarea pentru a le îmblânzi și a evita accidentele neplăcute. Recunosc că înțepăturile nu erau cele mai plăcute părți ale apiculturii, dar mai târziu m-am obișnuit cu ele.
La primul recoltat de miere, am repetat ritualul degustării fagurilor proaspăt scoși din stup împreună cu cei doi fii ai mei. Fericirea lor inocentă s-a văzut instantaneu; nimeni nu putea rezista dulceții mierii de albine.
Începuse să mă pasioneze din ce în ce mai mult apicultura; deja citisem mai multe cărți pe această temă, pentru că îmi plăcea să fiu autodidact. Într-o zi, mergând la un târg de vechituri să caut unelte pentru stupărit, am întâlnit un vânzător care avea de vânzare, într-un garaj, mai multe lăzi de stupi, unele mai bune, altele mai puțin bune. Le-am cumpărat la un preț atractiv, iar în următorii ani m-am axat pe înmulțirea stupilor, dorind să am și eu o prisacă mai mare.
În 2008, am dus pentru prima dată stupii în pastoral, la pădure, lângă canton.
Albinele nu au întârziat să mă răsplătească pentru asta cu o producție de miere pe care nici nu mi-o puteam imagina. Atunci am înțeles că din apicultură chiar se poate trăi. Așa că, în 2010, am găsit un teren perfect pentru prisaca mea, la jumătatea drumului dintre sat și canton. Cu toate economiile, am cumpărat terenul și am construit prisaca pe care o îngrijesc și astăzi. Între timp, am accesat și fonduri europene, astfel încât extracția și ambalarea mierii să le pot realiza după rigorile și standardele europene. Trebuie să vă spun că nu folosesc zahăr sau produse similare pentru hranirea albinelor și mierea recoltată 100% naturală, fără adaosuri de orice fel.
Acum, după peste 30 de ani de apicultură, vă scriu aceste gânduri la o cană de ceai de tei, îndulcită cu miere. Vă invit să ne călcați pragul pentru a vă delecta cu bunătățile din prisaca noastră.
Iulian Stamate, prisecarul de la Dumesti.